Eșecul investițiilor străine în minerit – accidentul de la Baia Mare

31/01/2014 1592 vizualizări

La doar câteva luni de la începerea procesării sterilului la Baia Mare, s-a produs accidentul cu cianuri din 30 ianuarie 2000, cunoscut ca ‘al doilea Cernobîl’ din cauza impactului devastator pe care l-a avut asupra mediului.

Raportul intitulat ‘Scurgerea de cianură de la Baia Mare, România’, realizat de către Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) și Biroul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare a concluzionat că în urma fisurării digului iazului de decantare al Aurul SA, aproximativ ‘100.000 de metri cubi de lichid si deșeuri conținând între 50 si 100 de tone de cianură, precum și metale grele au ajuns în Săsar, apoi în Tisa şi în Dunăre’. Bazinul Tisei era considerat ca fiind unul dintre cele mai curate din Europa, adăpostind cel puţin 20 de specii protejate de peşte. Fisurarea a fost probabil cauzată de o combinație între greșeli de proiectare ale instalațiilor folosite de Aurul, condiții neașteptate de operare și ploi abundente. Surse românești au declarat că, în România, scurgerea a cauzat întreruperi ale furnizării de apă potabilă în 24 de orașe și costuri pentru uzinele de purificare și pentru alte industrii datorită întreruperii proceselor de producție.

La patru săptămâni de la accident, urme de cianură au fost identificate si în Delta Dunării. Conform estimărilor oficiale, au fost necesari cinci ani pentru repopularea cu peşte a râurilor afectate și 10 ani pentru refacerea totală a florei şi faunei. Daunele asupra vieții acvatice au fost agravate de faptul că scurgerea a avut loc în timpul iernii, când cianura se degradează mult mai lent la temperaturi scăzute și condiții de gheață (Mineral Policy Institute 2000). În plus, toxicitatea cianurii pentru pești crește de trei ori pentru fiecare 13 grade Celsius de scădere a temperaturii (Moran 1998).

Într-un interviu pentru BBC din 15 februarie 2000, președintele Esmeralda Exploration, Brett Montgomery a declarat că ‘raportările privind daunele provocate de accident au fost extrem de exagerate’. Mai mult, operatorul minier a sugerat că peștele ar fi putut muri de la nivelul foarte scăzut de oxigen din râurile îngheațate sau în urma inundațiilor.

În mai 2000, compania Aurul SA a organizat o întrunire cu membrii comunității locale afectate în vederea reluării activității uzinei. La această consultare a participat și corespondentul BBC George Monbiot care a realizat transcrierea discuțiilor. Pe durata întrunirii un reprezentant al societății miniere i-a adresat următoarele domnului Matra, localnic de 76 ani ce locuia în apropierea zonei de rupere a barajului: ‘Ca și în cazul altor accidente anterioare, nu este nevoie să vă adresați instanțelor internaționale, nici chiar instanțelor locale. Negocierile ar trebuie să se poarte între persoane afectate (n.r. de accident) și Aurul’. Domnul Matra a mai adăugat că deși autoritățile au luat probe de apă din zona unde locuia, nimeni nu a revenit cu rezultatele testelor sau cu măsuri de urgență și precauție ce ar fi trebuit luate. Mai mult George Monbiot a afirmat că sătenii ce lucrau la iaz au fost instruiți să nu le spună cunoscuților ce s-a întâmplat.

Societăţii băimărene i s-a permis reluarea activităţii în iunie 2000, la cinci luni după producerea dezastrului ecologic, pe baza unui permis temporar emis de agenţia judeţeană de protecţie a mediului. La scurt timp, Aurul SA și-a schimbat denumirea în Transgold, precum și acționariatul.

Ungaria a cerut despăgubiri de o sută milioane de dolari pentru pagubele provocate de accidentul ecologic produs la societatea minieră Aurul SA Baia Mare. Aurul a primit o singură amendă în urma accidentului, de aproximativ 150 dolari, pentru întârzieri în raportarea accidentului către autorități. Cu toate acestea, raportul misiunii UNEP a constatat că în realitate avertizarea transfrontalieră cu întarziere s-a realizat de către Agenția de Protecție a Mediului Maramureș, probabil și datorită faptului că accidentul s-a produs în weekend. Zece ore s-au pierdut de la primirea notificării accidentului de către Agenția pentru Protecția Mediului până la anunțarea Apelor Române. Prin urmare locuitorii zonei nu au fost informați cât mai devreme posibil despre producerea accidentului.

Raportul UNEP a arătat că ‘zeci de ani de activități industriale cu tratarea insuficientă a deșeurilor au dus la un nivel ridicat de poluare cronică a solului, apei și aerului din regiune’. În aceste condiții, problemele de siguranță au fost marginalizate, deși Aurul era prezentată drept o investiție la standarde moderne, ce utilizează cele mai bune practici disponibile (‘best available practices’). Aurul s-a prezentat ca o întreprindere de risc scăzut și a evitat astfel monitorizarea performanțelor sale de mediu. Nu a fost pregătită pentru situațiile de urgență, susținând că va opera în condiții de siguranță extremă și că accidentele nu vor fi posibile. Au existat grupuri locale care au fost conștiente de pericolul iminent, dar nu au fost suficient de puternice pentru a impune restricții cu privire la proiect. În retrospectivă au existat însă experți internaționali care au prezentat critici. Printre aceștia s-a numărat și Paul Younger de la Universitatea din Newcastle care a declarat că ‘nu este suficient doar să-l numești un accident … nu există accidente ci doar design prost de la bun început’.(Wesolowsky 2000)


Baia Mare – eșecul investițiilor străine în minerit.