19 iulie 2024

spot_img

Cum ar putea câștiga România mult mai mult din litigiul legat de Roșia Montană

Un răspuns la contribuția domnului Bondoc: „Cum ar putea România să piardă mult,
deși a câștigat litigiul legat de Roșia Montană

Într-un articol publicat pe Contributors.ro, domnul Lucian Bondoc (de la firma de avocatura Bondoc și Asociații) invocă victoria recentă în arbitrajul dintre Gabriel Resources și statul român pentru a deplânge dificultatea de a dezvolta noi mine de mari dimensiuni în România. Articolul include o listă lungă de schimbări, inclusiv juridice, pe care autorul le dorește – posibil și în numele clientului său, compania minieră Samax/Euro Sun. [1]

Această companie canadiană privată, care deține în întregime proiectul minier de la Rovina, încearcă de mult timp deja să dezvolte o mină de aur gigantică în Munții Apuseni, lângă Brad. Dar se confruntă cu opoziția proprietarilor de terenuri care, pe bună dreptate, nu doresc ca în văile lor să apară mari cratere miniere și deșeuri toxice, să le primească în apropierea proprietăților lor sau chiar să se mute ca să le facă loc. Proprietarii în drept și partenerii lor din ONG-uri precum Declic și Ecou Rovina Bucureșci le provoacă dureri de cap autorului și clientului său, deoarece instanțele au anulat permisele necesare pentru deschiderea minei. [1] Deși scris pe un ton avocățesc, articolul în cauză acoperă o gamă largă de subiecte care, în opinia noastră, nu reflectă adevărata dinamică a faptelor. Astfel, considerăm că ar fi util să descâlcim unele dintre ele și să explicăm perspective conforme cu realitatea din teren. Rezultatul nesperat al procesului Roșia Montană creează un precedent care a stârnit valuri în lumea arbitrajului corporatist și care va face istorie juridică. În cazul Gabriel Resources vs. România, casele de avocatură care au acționat în numele României – Leaua și Lalive – au reușit să demonstreze că Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) nu a putut începe exploatarea în mare parte pentru că nu a reușit să obțină licența socială de operare – adică să convingă localnicii și publicul larg că propunerea de exploatare minieră merită sacrificiul social, distrugerea mediului și a patrimoniului. Lipsa licenței sociale a RMGC a fost evidențiată în special de procesele intentate de ONG-uri și de impactul acestora asupra proiectului. Aceste argumente au convins tribunalul să dea dreptate societății civile românești. Are mult sens, pentru că, cel puțin în democrațiile funcționale, nu poți să treci peste voința cetățenilor sau să-i ignori cu totul.

Același lucru este valabil și la Rovina, unde Samax nu a reușit să obțină licența socială pentru proiectul său minier. Lacuna în cauză este evidențiată de numeroasele litigii inițiate de ONG-uri care au atacat în instanță avize-cheie, emise ilegal, și de impactul lor asupra proiectului minier.

A-ți proteja proprietatea privată este un instinct firesc, fie că este vorba de o casă cu grădină, de un apartament, de o fermă sau de un teren, mai ales atunci când ești în pericol de a le pierde. Mulți dintre noi avem, dacă suntem norocoși, o proprietate la care ținem foarte mult pentru siguranța materială și psihică pe care ne-o oferă, în ciuda tuturor incertitudinilor. Garanția proprietății este la baza motivelor pentru care oamenii sunt de acord să încheie un contract social. Din acest motiv, proprietatea este garantată prin Constituție, atât în România, cât și în toate statele UE, precum și în mare parte din restul lumii. Războaiele și conflictele încep atunci când cineva încearcă să le revendice. Datoria unui guvern este să își protejeze în primul rând cetățenii, nu alți actori, fie ei și corporații. Cetățenii sunt cei care trăiesc aici și votează, nu corporațiile. Tocmai de aceea, nu corporațiile ar trebui să facă legislația. Ele pot încerca să facă asta prin lobby, mită, intimidare sau activități ascunse de PR, însă Roșia Montană [2] a arătat deja că dacă guvernele ascultă de corporații, iar nu de propriii cetățeni, pot cădea la rândul lor. Iar asta e, fără doar și poate, deranjant.

Când autorul articolului la care ne referim scrie că „devine dificil atât politic, cât și juridic, să se asume exproprieri pentru proiecte investiționale, aspecte cu o probabilitate mult mai mare să fie relevante pentru proiecte miniere decât pentru alte proiecte“, pare evident că dorința sa este ca exproprierile pentru proiecte comerciale să devină o realitate mult mai ușor de atins. Dar Samax este o companie privată canadiană care deține în întregime proiectul minier de la Rovina. Acest lucru face imposibilă argumentarea utilității naționale pentru a autoriza exproprierea. Dacă proprietarii refuză să vândă, articolul lasă să se înțeleagă că nu o fac  pentru că ar lua parte la ceea ce autorul pretinde că ar fi „o manipulare extinsă în jurul sloganului nu ne vindem țara.

Cum ar reacționa autorul și cititorii săi dacă o companie minieră ar veni cu ordine de expropriere la ușile proprietăților lor. Putem afirma cu destul de multă siguranță că nu ar fi de acord și că nu ar pleca din casele lor fiindcă „România este mult mai puțin eficientă în exploatarea resurselor sale decât Franța, Germania sau Suedia”.

În contribuția sa, dl. Lucian Bondoc amestecă exploatarea metalelor feroase și neferoase și materiile prime critice cu materiile prime necritice. Acestea sunt diferite în ceea ce privește utilizarea și nevoile, inclusiv cele pentru tranziția energetică. Spre deosebire de oțel sau fier, aurul este un metal prețios neferos. Spre deosebire de cupru sau de aluminiu, aurul este o materie primă necritică și, prin urmare, nu este inclus în Legea UE privind materiile prime critice (CRM). Aurul tinde să strălucească acolo unde există instabilitate geopolitică. În Europa, doar 10% din acest metal prețios este utilizat în industrie, fiind folosit în proporție de 90% pentru bijuterii sau monede și lingouri pentru a paria la bursă și a-l vinde când lucrurile devin instabile. Nevoile umane concrete nu necesită aur în cantități industriale. În ceea ce privește nevoile industriei, o parte semnificativă a cererii de aur din UE este satisfăcută prin reciclare, deoarece aurul poate fi recuperat fără pierderi din deșeuri electronice, industriale și bijuterii.

Când autorul scrie că „dacă ne uităm la mai toate țările dezvoltate care au avut sau au resurse, abordarea rațională timp de sute de ani a fost aceea de a facilita exploatarea lor, (…) de a folosi avantajul existenței unor astfel de resurse pentru dezvoltare și bunăstare”, el încearcă să zugrăvească o imagine înșelătoare a mineritului industrial la scară largă din secolul XXI.

Mineritul modern este foarte diferit de galeriile subterane exploatate cu ciocanul și cu dalta (nu că asta ar fi fost vreodată o întreprindere plăcută sau romantică). Mineritul modern ia proporții industriale și de întâmplă de cele mai multe ori la suprafață. Este o operațiune invazivă pe scară largă, care distruge terenuri imense, fie că sunt acoperite de păduri, pajiști, râuri sau case. Generează cantități colosale de deșeuri periculoase care trebuie tratate la nesfârșit; folosește foarte multă apă și, de cele mai multe ori, substanțe extrem de toxice – așa cum ne-a fost dat să aflăm din accidente miniere care au avut loc în întreaga lume, inclusiv din deversarea de cianuri de la Baia Mare din 2000 (cel mai grav accident european de mediu de după Cernobîl) sau din accidente mai recente din CanadaTurcia etc. Nu toate țările „dezvoltate” și-au exploatat zăcămintele. Germania, de exemplu, care deține unul dintre cele mai mari rezerve de aur din lume, nu are nicio mină de aur activă, deși zona Schwarzwald, spre exemplu, conține zăcăminte de aur. Asta fiindcă veniturile generate de frumusețea excepțională a zonei și de afacerile locale prospere sunt mai mari pentru regiune și mult mai diverse, stabile și durabile decât exploatarea aurului. Proprietarii din zonă au rămas vigilenți și au refuzat orice explorare pe terenurile lor.

„Până să înceapă să folosească resursele subsolului, omenirea s-a zbătut în sărăcie”, scrie autorul. Însă mineritul nu a adus bunăstare comunităților în care au loc exploatări. Dacă ar fi fost așa, Africa și America Latină s-ar fi numărat printre cele mai bogate colțuri ale lumii. Blestemul resurselor, cunoscut și ca paradoxul abundenței sau paradoxul sărăciei, este fenomenul prin care țările cu resurse naturale abundente se dezvoltă mult mai slab decât țările cu mai puține resurse naturale. Asta se întâmplă fiindcă cei care se îmbogățesc din minerit sunt, de obicei, proprietarii și acționarii. Pentru majoritatea comunităților miniere, mineritul n-a făcut decât să genereze dependență și să adâncească sărăcia.

Proiectul de la Rovina al celor de la Samax implică minerit industrial la scară largă. Ar fi cea mai mare mină de aur și cupru din UE. Pe parcursul celor 17 ani de exploatare, compania ar extrage de acolo 140 milioane de tone de minereu. Prin comparație, proiectul de la Roșia Montană estima 13 milioane de tone de minereu pe an timp de 16 ani. Deoarece propunerea Samax este atât de extinsă, ea prezintă și riscuri semnificative. Dacă ar fi vreodată să meargă ceva rău, nota de plată plată ar ajunge tot la cetățenii români. Menționăm doar trei exemple de scenarii de risc. [3] Analizând compoziția chimică a rocilor, este evident că se vor genera scurgeri de ape acide, iar tratarea lor reprezintă un cost foarte mare pe termen lung. Construcția de tip amonte prezintă cel mai mare risc de rupere dintre toate tipurile de baraje propuse azi. Unitatea de depozitare a deșeurilor nu este căptușită cu membrană, iar infiltrarea acviferelor este neîndoielnică. În cele din urmă, apele subterane vor fi afectate, precum și toată viața care le consumă, astfel că va fi necesară tratarea lor pe termen lung, inclusiv pentru oameni.

Propunerea Samax are în principal în vedere aurul, dar conține și cupru. În ceea ce privește cuprul, ponderea UE în utilizarea globală s-a redus radical de la 57% în 1960 la 15% în 2020, în timp ce aproximativ 50% din cererea europeană de cupru este acoperită de metal reciclat, care poate fi reutilizat de mai multe ori fără a-și pierde proprietățile fizico-chimice. Dacă românii ar putea continua să își folosească casele, terenurile și râurile și să dezvolte activități economice care nu distrug și nu poluează pe termen indefinit, iar Europa poate recicla cu ușurință cuprul și, astfel, poate crea locuri de muncă, atunci pare logic să nu dezvoltăm mine imense cu un consum mare de apă și energie.

Multe dintre noile proiecte miniere de astăzi sunt „low-cost”. Concentrația de minereu a viitoarelor mine este tot mai scăzută pentru că zăcămintele bogate au fost deja exploatate. Atunci când se exploatează minereul, astfel de mine creează halde de deșeuri de dimensiuni enorme, care vin la pachet cu riscuri semnificative. Exploatarea minereului mai sărac s-a dublat în ultimul deceniu, în timp ce costurile și cantitățile de deșeuri miniere au crescut exponențial. Cu toate acestea, pe măsură ce concentrațiile de minereu scad [1] (de exemplu, minele de cupru au trecut de la 1,8% concentrație în 1930 la 0,5% în prezent), noile mine generează un impact mult mai mare asupra mediului, volume mai mari de deșeuri, cereri mai mari de energie și emisii tot mai crescute, sub constrângerile standardelor minime de siguranță la costuri reduse. Toate acestea sunt opusul sustenabilității și al responsabilității.

Autorul aprobă verdictul procesului de la Banca Mondială privind exploatarea Roșiei Montane dintr-un singur motiv, și anume că România nu va plăti nimic. „Decizia instanței arbitrale (luată cu o majoritate de 2 la 1) în litigiul legat de Roșia Montană este, în mod evident, una foarte bună pentru România. Practic, nu va trebui să se plătească nimic din miliardele de dolari solicitate ca despăgubiri de acea companie.” Totuși, a vedea doar aspectul monetar este o viziune prea îngustă. Propunerea RMGC ar fi trebuit să respecte niște legi, fie ele române sau europene. Alburnus Maior, asociația proprietarilor din Roșia Montană care nu au vrut să vândă, și partenerii lor din mediul ONG erau conștienți de problemele legale ale proiectului minier RMGC. Le-au adus în fața instanțelor care au hotărât în favoarea lor. Asta s-a tradus prin faptul că autoritățile de reglementare nu au putut aviza mina. Putem admite că investitorii și acționarii sunt înclinați să-și reducă costurile și să ocolească legislația cu scopul de a-și crește profiturile?

Proiectul de la Rovina contravine, de asemenea, legislației românești și europene, cel puțin în privința siguranței. Acesta este motivul pentru care Tribunalul Cluj a anulat avizul de mediu pentru planurile urbanistice ale minei Samax. A merge în instanță nu este un lucru simplu. Trebuie să fii admis și să ai argumente juridice solide pentru a-ți susține cauza. La fel ca și Ecou Rovina Bucureșci și Declic, care au cerut suspendarea și apoi anularea avizului, firma de avocatură a autorului, Bondoc și Asociații, care reprezintă Samax România, a avut toate șansele să își prezinte argumentele. A eșuat. Iar asta din motive întemeiate care se aplică pentru a asigura sănătatea și siguranța oamenilor și a mediului. [1]

În timp ce autorul laudă legea UE privind materiile prime critice, acesta pare deranjat de faptul că în România există atât de multe situri Natura 2000, în comparație cu alte state membre. Dar aceste țări ar da orice pentru a avea spațiile sălbatice pe care încă le are România și care sunt protejate că situri Natura 2000. Acestea protejează comunitățile și biodiversitatea de dezastre climatice, atrag turiști și subvenții substanțiale din partea UE, instituie zone verzi de protecție vitale în lupta împotriva crizei climatice. Dar fac dificilă, dacă nu imposibilă, exploatarea aurului acolo. Pe de altă parte, e în favoarea legii privind materiile prime critice, pentru că exploatarea anumitor minereuri este din nou bine cotată la bursă. Din păcate, aurul nu se mai numără printre acestea. Articolul pledează însă pentru un nou boom minier în România în general; inclusiv pentru aur.

„Uniunea Europeană utilizează între 25 și 30% din metalele și mineralele extrase în lume, dar numai 3-4% provin din producția internă europeană, ceea ce ne face vulnerabili”, scrie dl. Bondoc. Iar „România stă și mai rău.” [1] E o viziune distorsionată a mineritului în secolul XXI. Articolul omite deversarea deșeurilor toxice și încălcările drepturilor omului de către compania minieră suedeză Boliden în Chile și eșecul său continuu de a-și asuma responsabilitatea pentru dezastrul din 1998 de la Doñana, Spania. Omite faptul că locuitorii din Kiruna, în Suedia, sunt treziți noaptea de exploziile minelor LKAB și că exploatarea în carieră deschisă a zăcământului de fier și pământuri rare Per Geijermalmen ar duce la prăbușirea comunității seculare de păstori de reni Gabna Sámi. Nu include deversarea de cianură de la Baia Mare din 2000, cel mai grav accident de mediu din Europa, după Cernobîl, nici scurgerile toxice din 2012 de la mina de nichel Talvivaara din Finlanda. De asemenea, omite anchetele de corupție din 2023 din jurul exploatării miniere de litiu investigate de procurorul general al Portugaliei și uzurparea terenurilor comune aferente de către Savannah Resources în regiunea Barroso. În general, articolul ocolește zecile de dezastre miniere recente din Europa și ignoră actorii corporativi care sunt responsabili de accidente grave și de încălcări ale drepturilor omului.

În Europa și în întreaga lume, influența nefastă a mineritului a dus la o erodare a calității guvernanței, la răspândirea corupției și la accentuarea asimetriilor locale de putere. Guvernele amestecă în mod greșit interesele corporațiilor miniere cu cele ale publicului larg. În timp, asta duce la pierderea unor căi reale de atenuare a conflictelor sociale, a schimbărilor climatice și a protecției mediului. Este nevoie de politici care să reducă cererea de materii prime, consumul de energie și sistemele defectuoase de gestionare a terenurilor. Intensificarea exploatărilor miniere prin încălcarea drepturilor fundamentale „pentru a atenua schimbările climatice” nu va face decât să ne diminueze șansele.

Pentru „avansarea tranziției energetice”, scrie dl Bondoc, „Uniunea Europeană a realizat în ultimii doi ani că pe mai toate planurile necesare succesului neutralității climatice, nivelurile actuale de dependență externă sunt potențial mult mai mari decât cele față de Rusia pe combustibili fosili și că abordarea anterioară nu este sustenabilă economic și competitiv, fiind necesar un nou echilibru.” Unii factori de decizie politică au crezut cu ușurință în iluzia că mai mult minerit va atenua o catastrofă ecologică și climatică. Obiectivul lor este de a extrage în următorii 30 de ani o cantitate de cupru egală cu cea care a fost extrasă în ultimii 7.000 de ani. [5] Asta înseamnă epuizarea rezervelor globale cunoscute de nichel, cobalt, litiu și alte minerale, pornind de la premisa că noi rezerve vor continua să fie descoperite la nesfârșit. Și promotorii săi nu se rușinează să numească acest abordare „minerit sustenabil”, „minerit verde”, „minerit responsabil”.

Avem nevoie de reforme juridice bazate pe reducerea consumului de energie și de materiale, nu de legi care alimentează lobby-ul minier. În loc să fie inteligenți și consecvenți în avansarea tranziției energetice și asigurarea succesului neutralității climatice, acești factori de decizie politică continuă să promoveze o mantră a creșterii nesfârșite, propulsată de o și mai intensă exploatare a resurselor. Europa este o zona tot mai dens populate, ceea ce înseamnă că, dacă vor reuși, vom accepta zone de sacrificiu vaste în curțile noastre.

Au fost făcute multe și pasionate pronosticuri cu privire la „nevoile” noastre de resurse. Ale cui nevoi sunt în joc aici? Amprenta materială și energetică a Nordului global continuă să fie de două ori mai mare decât limita sustenabilă și justă, mult peste media globală și considerabil mai mare decât în semi-periferiile din Irlanda, Portugalia, România sau Spania. Ar fi o ipocrizie să confundăm stilul de viață al Nordului global și obiceiurile sale de producție și consum nesănătoase și nedrepte cu cele ale populației rurale afectate de minerit. Să fie oare teama, ne întrebăm, că o tranziție reală și justă i-ar putea impacta pe cei privilegiați?

România ar putea câștiga mult mai mult din litigiul legat de Roșia Montană – asta dacă învață din el, în loc să-și repete greșelile.

Articol realizat de către Roxana Pencea Brădățan, coordonatoare campanii Declic, și Stephanie D. Roth, reprezentantă Mining Watch România


Note:
[1] CACLUJ Dosar nr. 5220/117/2022
[2] Legea Specială susținută de Guvernul Ponta în 2013.
[3] David Chambers, NI 43-101 Technical Report on the Rovina Valley Project in Romania, July 2022.
[4] „În prezent, în funcție de metalul în cauză, pentru aceeași extracție de minereu trebuie să se deplaseze de trei ori mai mult material decât în urmă cu un secol, cu creșteri concomitente ale distrugerii terenurilor, ale implicațiilor asupra apelor subterane și ale consumului de energie.” International Resource Panel (2011). Decuplarea utilizării resurselor naturale și a impactului asupra mediului de creșterea economică. Nairobi: UNEP.
[5] Pitron, G.; Pérez, J.-L. (2019). Le vert n’est pas vert! [film]. Paris: Arte France.

Ai mai putea citi

Ne gasiti si pe

9,020FaniÎmi place
544CititoriConectați-vă
2,830AbonațiAbonați-vă
spot_img

Cele mai recente articole