English
Dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în România, vedem că toate proiectele de exploatare a resurselor de către companii private sunt sprijinite atât de autorităţile locale, cât şi de cele centrale. Fie că este vorba de zăcăminte de aur şi argint, de petrol sau de gaze de şist, politicienii se înţeleg perfect în a sprijini spolierea lor, indiferent de culoarea politică, ori de costurile sociale şi de mediu presupuse.
Cazurile Roşia Montană, Certej, Brad – sau multe altele – sunt exemple de consens al autorităţilor împotriva interesului zonal şi naţional pe termen lung. Incapabili să găsească soluţii concrete pentru cetăţeni, aleşii locali se aruncă în braţele celor care le promit că proiectele miniere promovate de ei vor rezolva toate problemele sociale ale comunităţilor vizate. Primarii, preşedinţii de consilii judeţene, parlamentarii susţin mineritul ca „soluţie” împotriva şomajului ridicat în zonele unde s-au închis fostele mine de stat. Ei vorbesc de „sărăcia” determinată de mineritul comunist, refuzând să admită că în viitor, după cel mult 20 de ani, va rămâne de pe urma mineritului aşa-zis „modern” o sărăcie la fel de mare, asociată cu dezastre ecologice care nu vor mai permite refacerea regiunilor afectate. Deşi pot să vadă cu ochii lor nenorocirile lăsate în urmă de monoindustrializare (şomaj ridicat, lipsa de soluţii economice şi sociale, permeabilitatea la corupţie), politicienii mizează tot pe proiecte de acest tip, fără să pară a fi conştienţi că soluţiile trebuie căutate într-o diversificare a activităţilor economice menite să asigure bunăstarea comunităţilor, într-o orientare plurală a planurilor de acţiune. Altfel spus: cu cât unei comunităţi i se creează mai multe oportunităţi şi i se propun mai multe ramuri paralele de activitate, cu atât mai dinamică şi mai rezistentă va deveni acea comunitate.
Întrebarea este, în fond, spre cine se îndreaptă eforturile aleşilor noştri, care se mişcă lejer între iresponsabilitate şi rea-voinţă. Faptele arată că pe primul loc se află interesele proprii, mai ales financiare, urmate de politica industrială a companiilor miniere, votanţii rămânând mereu – din păcate – la coadă. Cetăţenii însă trebuie să refuze manipularea, să-şi clarifice perspectivele de viitor şi să facă presiune asupra edililor, prin toate mijloacele politice, legale şi de acţiune civică pe care le au la dispoziţie, în aşa fel încât interesele comunitare să primeze şi să se evite o catastrofă socială şi ecologică de mari proporţii!
Articol de Ioan POP-CURŞEU
Articol publicat în Apusenii Liberi
