English
Te-ai întrebat vreodată câte femei sunt violate în lume în scopul (sau ca o consecință a) producerii aurului? Cât de multe femei sunt izgonite de pe terenurile lor, izolate din propriile structuri sociale și câte sunt efectiv bătute în tot procesul de căutare a resurselor minerale? Ei bine, întrebați femeile din Papua Noua Guinee.
Porgera – mina de aur din Papua Noua Guinee este o groapă care produce sânge și bani: „mina are o reputație teribilă pentru două categorii de abuzuri la adresa drepturilor omului (violuri, bătăi și crime de care sunt acuzați cei din personalul de securitate) și daune aduse mediului (cantități mari de steril cu potențial toxic deversate într-un râu din apropiere). Dar prețul aurului, chiar și în scădere față de recentul său apogeu, este totuși de trei ori mai mare față de ceea ce a fost cu un deceniu în urmă. Astfel mineritul trebuie să continue.”
Mina Porgera, deținută de compania canadiana Barrick, este o mina bogată. În ultimele două decenii mina a produs peste 20 de miliarde de dolari în aur. Barrick este o companie bogată iar Papua Noua Guinee este o țară slabă. Aproape o treime din populație trăiește în sărăcie extremă. În jurul minei Porgera e chiar mai rău. Așa cum se întâmplă atât de des în jurul perimetrelor „bogate” în resurse minerale, zona a cunoscut o severă „dezintegrarea socială.” Comunitățile locale au parte de puține beneficii în urma activității miniere, iar acele beneficii obținute sunt direcționate către bărbații din comunitate. Inegalitatea de gen crește. Femeile devin în mod absolut și proporțional mai sărace și mai vulnerabile. Preț de vânzare a unei mirease crește, la fel și poligamia. Abilitățile femeii obișnuite de a negocia diminuează, abandonul de femei și copii se crește, violența în familie nu doar crește ci se și intensifică.
În urmă cu trei ani, un raport de investigație a confirmat existența unor violurilor în grup la care au fost supuse localnicele de către angajații firmei de securitate privată a minei Porgera. Toate femeile au fost de asemenea bătute în mod brutal. Nici una dintre femei nu a raportat violurile. Ce rost ar fi avut?
Un alt raport recent a remarcat că „Un număr de femei abuzate despre care s-a aflat public că au fost victimele unor astfel de incidente, au fost apoi stigmatizate, bătute de către membrii familiilor lor iar soții acestora au divorțat.”
Femeile au început însă să organizeze și să formuleze solicitări, cereri. Ce sa întâmplat? La început, nimic. Apoi însă Barrick a creat un „program de terapie pentru victime”. Pentru a beneficia de acest program și de despăgubiri femeile trebuiau însă să renunțe benevol la dreptul de a da în judecată Barrick ulterior!
În scopul de a obține ajutor și despăgubiri, femeile trebuie să renunțe la drepturile lor. În primul rând, Barrick a negat acuzațiile și a mai tras de timp încă 5 ani. Apoi au revenit la tacticile agresive, tot în numele ”remediului”. Națiunile Unite au făcut recomandări, iar restul lumii i-a acuzat. Nu contează. Mecanismul de soluționare a reclamațiilor non- judiciare a companiei Barrick rămâne în vigoare, opac la recomandări și acuzații.
Iată cum descrie un martor situația: „Multe femei nu au fost conștiente de ce presupune programul de terapie, altele au fost suspicioase cu privire la întreg procesul. Femeile au spus că programul a fost implementat într- o limbă pe care nu o puteau înțelege și că nu a fost asigurată de traducere. S-au plans că terapia nu reprezenta o necesitate dat fiind tipul de agresiune la care fuseseră supuse, sau pur și simplu nepotrivite complet cu cultura din care ele făceau parte. Oricum, complet disproporționat și fără legătură cu abuzul și șocul pe care trebuiau să le trateze. De exemplu, primul lucru care a fost oferit femeilor în procesul de terapie a fost să li se dea să crească pui de găină și să vândă haine second-hand. Se pare că terapeuții au confundat terapia cu un program tip de dezvoltare a comunităților mici.
Nu există însă nici o confuzie. Fondatorul si președintele companiei Barrick a explicat că violența sexuală la Porgera a avut loc deoarece, în Papua Noua Guinee, „violul în grup este un obicei cultural.”
Nu s-a întâmplat niciodată, nici n-am fost acolo, și oricum e vina ta, chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată. Barrick a fost însă acolo, Barrick este în continuare acolo… la fel cum este și în Tanzania… și… Cât de multe femei au de suferit oare din prezența lor acolo?
English Version HERE.
