English
În peste douăzeci de ani de călătorit prin țară nu am întâlnit mineri bogați. Țărani înstăriți însă, cu sutele și miile.
Să nu lăsați geamul deschis, că intră praful”.
Așa suna unul dintre sfaturile pe care eu și fratele meu le-am auzit cel mai des în anii copilăriei și adolescenței. Pe atunci, locuiam la Deva, iar praful împotriva căruia trebuia să ne apărăm provenea de la Termocentrala pe cărbuni din Mintia și de la Fabrica de Ciment din Chișcădaga. Dacă se întâmpla să uităm geamul deschis, în câteva ore rafturile bibliotecii se albeau. Pentru cei mai mulți, praful era doar un deranj, cauzat de corvoada zilnică pe care o presupunea ștergerea lui. Efectul bolilor respiratorii și al altor probleme de sănătate asociate nu l-a calculat însă cineva vreodată. Nici în Deva, nici în satele și comunele de pe Valea Mureșului, nici în cele din Apuseni, până unde ajungea ”fumul” de la Mintia și Chișcădaga. De altfel, în perioada comunistă, niciun plan de afaceri nu conținea vreun capitol în care să fie menționate COSTURILE de mediu ale combinatelor, fabricilor ori ale oricăror alte dezvoltări industriale. Iar costurile legate de sănătate reprezintă doar unul dintre aspectele ascunse ale unei afaceri industriale. Pentru că aceste costuri apar doar în bugetul centralizat al statului, nu și în cel al întreprinderilor. Acestora li se adaugă alte costuri, la fel de bine mascate: pentru câteva sute de locuri de muncă pe care le creează ”o mare afacere” sunt afectate și dispar sute și mii de alte locuri de muncă sau surse de venit din alte domenii. Pe zeci, sute și mii de hectare de pădure, fânațe, livezi sau teren arabil nu se mai pot practica agricultura și creșterea animalelor. Peisajele lunare sau deșertice (amintiți-vă de dealurile gri-portocaliu-cenușii din preajma Zlatnei, unde nu mai creștea fir de iarbă), distrug orice șansă de a practica turismul în zonă.
Sănătatea nu e moft
Au trecut mai bine de două decenii de la perioada comunistă și lucrurile nu s-au îmbunătățit. Ba dimpotrivă. Chiar dacă nu recunoștea existența acestor costuri, statul le suporta, într-o măsură mai mică sau mai mare, din firavele profituri ale marilor întreprinderi. În sistemul capitalist, marile corporații (marii investitori strategici, cum sunt denumiți) încasează aproape în totalitate profitul, iar costurile rămân exclusiv în sarcina statului. De fapt, de la ignorarea lor sistematică (din perioada comunistă) s-a trecut (după 1989) la un cinism de proporții. În februarie 2012, Mircea Sandu, încă președinte al Federației Române de Fotbal pe atunci, a dat glas acestui aforism cinic: ”Acuma, de murit, toți murim din ceva”, a spus el, referindu-se la bolile profesionale care îi afectează pe mineri. Din păcate, nu e singura persoană care gândește astfel, considerând că dreptul la o viață sănătoasă e un moft (până la urmă, toți oamenii ”mor din ceva”, ce contează dacă mor la 40, 50 sau 60 de ani, dintre care în ultimii ani scuipându-și plămânii).
Cu geamurile deschise
Dintre toate activitățile industriale, mineritul și, în special, mineritul în cariere deschise se numără printre cele mai poluante. Sănătatea membrilor comunităților de mineri și a comunităților aflate pe zeci de kilometri în jurul acestor exploatări e grav afectată. În ciuda promisiunilor pe care le fac și a garanțiilor pe care le dau companiile miniere, contaminarea terenurilor și a apelor (cu cianuri sau alte metale grele), uneori pentru sute de ani, distruge nu doar sănătatea, ci și locurile de muncă și sursele de venit alternative. În fapt, cine se plimbă prin țară poate vedea și singur: de la Valea Jiului la Certej, de la Baia de Arieș la Băița, localitățile care au trăit de pe urma mineritului sunt mult mai sărace decât cele care s-au bazat pe agricultură, turism și mici afaceri. E o constatare pe care am făcut-o în peste două decenii de călătorit prin țară: nu am întâlnit mineri bogați, însă țărani înstăriți cu duiumul.
Acum, când toate aceste efecte pot fi evaluate pe viu, e timpul să ne gândim viitorul altfel. Un viitor în care, fie că locuim la sat, fie la oraș, o să putem să deschidem liniștiți geamurile fără teama că lăsăm moartea să intre în casă.
Articol de Mihai GOȚIU
Ilustrație de Laurențiu RIDICHIE
Articol publicat în Apusenii Liberi
